Am plecat de acasa in toamna anului 2006. Eram bine spalat pe creier si ma hranisem doar cu ceea ce mi se daduse in liceu. Parintii mei m-au ajutat cum au putut. Uneori era greu si pentru ei. Acesta a fost si motivul pentru care am ajuns in Bucuresti: oras mare si job-uri pe alese. A trebuit sa ma bag in tot felul de dubiosenii sa fac un ban.

Primul job (daca ii pot spune asa) a fost sa pun etichete pe sticlele de ulei de masline. Etichete rosii, rotunde, cu scris galben – “Acum cu 20% mai mult”. Se pare ca inca de pe atunci doream sa lucrez in publicitate. 🙂 O zi de munca era rasplatita cu 50 de lei. Au fost 3 la numar. Din primul “salariu” mi-am cumparat un MP3 player. Aceea a fost prima investitie, primul lucru cumparat din banii munciti de mine. Eram asa mandru!

Nu am avut incotro si a trebuit sa ma angajez “pe bune”. Mi-am luat primul job (ca tot studentul) ca pe o responsabilitate enorma. Ma angajasem intr-un call-center. (…) Mi-am dat demisia dupa 10 luni pentru ca nu m-au facut team leader. Chiar meritam.

Si-au inceput sa curga: suport software, referent asigurari si vanzator de sisteme de securitate. Inca nu eram fericit.

Dupa ce am organizat prima conferinta despre publicitatea vintage din Romania (impreuna cu ai mei colegi de la master) mi s-au deschis ochii. Aceasta a fost prima experienta cu Social Media. Am reusit sa strangem 100 de oameni in Casa Universitarilor, la AdVintage, in doar 3 zile de promovare.

Petrecerea de dupa a fost in Club Rocka Rola. Nu stiu cum (de ce) mi-a venit ideea de a ii promova. Gratis. Le-am spus ca le fac PR pentru cateva sticle de bere. Zis si facut.
Am realizat programul de cantari, planul serilor tematice, am incercat ca DJ… Dupa cateva luni, Rocka Rola s-a inchis. A aparut Bastards. Fa-le logo, idei de promovare, comunicate… eu tot in bere eram platit. Am plecat de la ei intr-o betie crunta… cu apa rece.

Au fost incercari din partea unui om care nu avea experienta si care s-a zbatut sa intre intr-un domeniu destul de inchis. Nu m-a invatat nimeni sa fac ceea ce stiu. Mi-am luat-o si urat de cateva ori tocmai pentru ca nu aveam experienta.

Am fost numit “jumping frog” (ca sar din job in job) si mi s-a spus ca am experimentat partea boema a PR-ului. Asa pare la o prima citire a CV-ului. In spate sunt insa multe lucruri de spus: acceptarea unor oferte doar pentru ca aveam nevoie de bani, complacerea in situatii nefavorabile pentru pensia mea, incercari disperate de a ajuta business-uri care purtau ochelari de cal si multe altele. M-am hranit cu conserve, cu pahare de apa inainte de culcare si cu dude din Cismigiu.

Au mai urmat inca 6 locuri de munca, incercari de a ajunge sa fac ceea ce imi doresc.

Anul acesta am lucrat intr-o firma din domeniul constructiilor. Nu faceam ceea ce imi doream, dar o faceam bine. I-am ajutat mult si pe partea de marketing si le-am facut un facelift demn de o firma serioasa. Cum ordinele vin de sus in jos si intr-o limba straina, a trebuit sa plec.

Am fost angajat in diferite firme si companii pe perioade mai lungi sau mai scurte. Mi-e sila de interviuri ca de balariile din fata casei. E o lupta continua si acerba de supravietuire si de calcare in picioare a cadavrelor. Am scris un articol acum un an despre lupta asta imbecila.

Citeam ieri articolul lui Bogdan Dascalescu si mi-am dat seama ca inca mai exista speranta. Inca merita sa lupti si sa tragi pentru a ajunge acolo unde iti doresti – sus. Ceea ce va doresc si voua!