De dimineata, in drum spre birou, am oprit brusc masina si am coborat panicat. Aveam impresia ca nu imi functioneaza semnalizarea. M-am asezat pe bordura si am inceput sa fac schite, calcule, am incercat sa verific tot sistemul electric al masinii. Imi taiasera calea multi taximetristi. Se bagau in fata fara sa se asigure. In tot acest timp, eu semnalizam si lasam politicos pe altii sa treaca.

Nu intelegeam. De ce nu reactioneaza ceilalti participanti la trafic cand intentionez sa schimb banda? Stateam de aproape 1 minut prins pe un sens de mers care nu ma ducea la birou. Nu puteam sa fac nici dreapta, nici stanga.

M-am urcat la volan si am inceput sa trag de manete, sa apas pe butone, sa aprind si sa sting farurile… totul era OK.

Langa mine era un taximetrist. M-a vazut abatut si cu gandurile de-a valma. A venit la mine si a inceput sa imi povesteasca despre “Marele blocaj bucurestean”:

“Asa eram si eu la inceput. Simteam ca o iau razna. Masina n-are nimic, crede-ma!
Acum multi ani eram cu un client in masina care se grabea sa ajunga la o intalnire. La costum si cu o servieta neagra, mata. Securist. Slobod la gura. Plin de draci.
Eu, tanar taximetrist, nu prea o aveam cu sofatul, dar ma descurcam. Aveam 20 si-un pic de ani. Ehe! Era pe vremea ailalta. Erau mai putine masini atunci. Si taximetristi mai putini. Ce vremuri!
Vazand ca am ramas blocat in trafic, clientul mi-a aruncat niste bani si a trantit portiera injurand de toti sfintii. M-a lasat singur acolo, cu ceilalti. Am stat cam 10 ani. A fost crunt! Tu n-ai prins. Noroc ca venea nevasta-mea pe la mine si-mi aducea ceva de mancare. A trecut viata pe langa mine, tata! Mi-am vazut baiatul abia dupa ce incepuse sa mearga la scoala. Ajungea  pe la mine dupa ce iesea de la ore. Ii dadeam scaunul pe spate si ii povesteam pataniile mele din copilarie.
La  Revolutie… nici nu mai vorbesc. Abia inaintasem 200 de metri.
Auzisem de telefoane mobile. Cred ca am si vazut unul prin 1995. Erau niste straini in fata la Unirea.
Toate sarbatorile le-am petrecut in strada. Sa ne fi vazut pe toti in ziua de 1 ianuarie a fiecarui an cum ne curatam masinile. Capace de bere, dopuri de sampanie prin radiator, covoare de pocnitori… impingeam betivii de pe capota, nu alta.  Aia nu se dadeau. Le dadeam cu stropitorile in ochi si le spuneam ca a inceput ploaia. Ce sa faci?! Ne plictiseam si noi.
L-am vazut pe Hagi intr-o zi. Era blond. Nu mai stiu ce an. M-as fi dus sa-i cer un autograf, dar imi era frica sa nu se bage cineva in fata mea.
Abia pe la sfarsitul anului 1998 am reusit sa ajung acasa. Totul era altfel. Aveam televiziune prin cablu.

Atunci mi-am jurat ca nu mai las pe nimeni sa se bage in fata mea!

D-asta suntem noi toti asa. D-asta taiem calea si depasim pe linia de tramvai. Nu ne mai lasam blocati in trafic. Niciodata!”